Socotesc prilejul acestei întâlniri cum nu se poate mai nimerit pentru a aduce mărturia nefericitei experienţe personale a întâlnirii cu destule cazuri de călugări confruntaţi cu o problemă care cunoaşte scenarii extrem de asemănătoare: din momentul în care sunt diagnosticaţi cu vreo boală care necesită nu atât îngrijire medicală complexă, cât cheltuieli financiare relativ consistente, sau ale cărei simptome îl fac pe suferind definitiv indisponibil pentru eforturi fizice semnificative, el este îndrumat cu promptitudine de către conducerea mănăstirii sale să aleagă calea unui exil nedeterminat, de-a lungul căruia să găsească pe propriile speze diverse soluţii de a-şi gestiona problemele de sănătate, astfel încât efortul şi mai ales bugetul mănăstirii să nu fie angajate câtuşi de puţin.

Paradoxul cel mai scandalos constă însă în faptul că surprinzător de multe asemenea situaţii se produc în mănăstiri notorii pentru bunăstarea prisositoare de care dispun. Există aşezăminte ale căror venituri anuale depăşesc spectaculos cheltuielile şi investiţiile verificabile, dar ai căror vieţuitori ajunşi pradă unor boli foarte serioase sunt lăsaţi fără scrupule la mila rudelor, prietenilor sau chiar necunoscuţilor, întrucât prezenţa lor în obşte începe să devină „neprofitabilă” material.

Într-adevăr, există o categorie aparte de stareţi care se raportează la vieţuitorii din obşte exclusiv în termeni de productibilitate lucrativă; ei exploatează la maximum potenţialul fizic al membrilor soborului, pe care îi angrenează în activităţi gospodăreşti până la epuizare, adesea în detrimentul total al programului de rugăciune liturgică, al pravilei de chilie, al timpului dedicat lecturilor duhovniceşti ori al simplelor răgazuri de meditaţie şi reculegere atât de fireşti vieţii monahale. Sub acoperirea unor sloganuri abuzive şi folosite manipulator, de genul „Ascultarea e de aur, liturghia – de argint” sau „Munceşte, munceşte, munceşte, că astfel slujeşti liturghie!”, asemenea stareţi reuşesc să-şi transforme mănăstirile în centre gospodăreşti, agricole sau meşteşugăreşti de o rentabilitate evidentă, chiar dacă preţul se dovedeşte frecvent a fi tocmai grava îmbolnăvire duhovnicească şi trupească a vieţuitorilor.

Dacă însă moartea duhovnicească nu impietează asupra eficienţei procesului de muncă şi nici nu devine totdeauna atât de vizibilă încât să pună serios în pericol imaginea de suprafaţă a stareţului, în schimb boala trupului face, dintr-un „braţ de muncă profitabil”, un monah vlăguit fizic care începe – vai ! – să consume mai mult decât produce, lucru inacceptabil pentru un stareţ a cărui unică vocaţie este manageriatul. Prin urmare, „piesa defectă” din angrenajul monahal cooperatist se va vedea fie marginalizată într-o ignoranţă senină a conducerii faţă de problemele sale medicale, fie invitată de-a dreptul să părăsească mănăstirea, cel puţin până îşi va rezolva pe cont propriu situaţia sănătăţii.

În ceea ce priveşte aportul monahismului la îngrijirea bolnavilor laici, există un singur paragraf al Regulamentului Vieții Monahale care face trimitere la această temă. Mai exact, în a doua jumătate a Articolului 134 se stipulează: „Mănăstirile vor putea înfiinţa, acolo unde există posibilităţi, cămine de bătrâni în unele localităţi, numai cu aprobarea chiriarhului, în care, pentru îngrijire, vor putea fi folosiţi monahi devotaţi ajutorării semenilor”.

Întâi de toate, indicaţia expresă „acolo unde există posibilităţi” denotă faptul că genul acesta de activitate nu este considerat indispensabil, şi cu atât mai puţin prioritar printre preocupările mănăstirilor. Ele nu vor fi împovărate cu asemenea sarcini impuse de la centru, dacă resursele umane şi materiale nu le recomandă în mod special pentru aceasta. Sigur, însă, că aşezămintele al căror buget depăşeşte până şi cele mai optimiste aşteptări ale stareţilor, într-atât încât ei încep să improvizeze defectuos, dirijând fondurile spre construcţia continuă de noi şi tot mai inutile biserici secundare, arhondarice, săli de mese, întruniri şi conferinţe, corpuri de protocol, grădini botanice şi zoologice etc., atunci este preferabil să fie îndrumaţi cu abilitate spre implicarea în proiecte cu adevărat coerente, folositoare şi potrivite datoriilor evanghelice şi monahale, precum amenajarea de centre destinate îngrijirii bolnavilor.

Este de dorit să se vegheze întotdeauna ca activitatea desfăşurată în astfel de cămine, infirmerii sau bolniţe să nu deturneze în niciun fel programul şi rânduielile specific călugăreşti ale mănăstirii; ideal ar fi ca aceste centre să funcţioneze în afara incintelor mănăstireşti şi să fie deservite permanent de către un întreg personal laic specializat, atent secondat şi susţinut de anumiţi membri ai obştilor monahale, aleşi în funcţie de competenţe şi disponibilităţi, doar dintre cei „devotaţi ajutorării semenilor”, cum inspirat accentuează documentul sinodal evocat.

În ultimă instanţă, aşezămintele ai căror călugări îşi asumă cu sinceritate şi realism neputinţa de a-şi împlini vocaţia monahală a vieţii interiorizate de rugăciune şi meditaţie, îşi pot reconverti întreaga lor slujire şi lucrare spre latura caritativă, având deplinul acord al episcopului locului, întăriţi cu toţii în conştiinţa că înaintea lui Dumnezeu niciun eşec vocaţional nu este în principiu dărâmător, dacă omul caută cu smerenie şi râvnă căi alternative de a sluji lui Hristos şi semenilor, cu egală râvnă şi dăruire jertfelnică. Să nu uităm că sfinţii părinţi ai Bisericii stăruiau într-un glas asupra folosului duhovnicesc pe care îl are orice monah de pe urma slujirii bolnavilor, ca prilej de a pune concret în lucrare iubirea de semeni, de a spori în virtutea răbdării, de a medita la neputinţele şi efemeritatea trupului, de a înţelege tot mai cuprinzător suferinţa celorlalţi şi de a se ruga din ce în ce mai fierbinte pentru ei ziua şi noaptea.

Nu este mai puţin adevărat că întâia responsabilitate a monahilor faţă de cei aflaţi în suferinţă este de a-i problematiza mult mai serios asupra cauzelor duhovniceşti ale bolii, însoţindu-i cu rugăciunile şi sfaturile lor către deplina înţelegere a necesităţii de a-şi pune rânduială în viaţa sufletului, prin conştientizarea, mărturisirea şi lepădarea păcatelor, prin statornicirea în rugăciune, post şi participare liturgică şi euharistică neîntreruptă. Aşadar, nu în primul rând o pastoraţie a mănăstirilor consacrată săvârşirii pe bandă rulantă, la grămadă şi fără discernământ, a nesfârşite molitfe, „dezlegări” sau sfinte masluri îi poate vindeca în profunzime pe bieţii credincioşi încercaţi de neputinţe – oricât de benefice ar fi asemenea metode pentru vistieriile mănăstirilor şi pentru popularitatea unor stareţi dornici de parvenire ieftină.

Dimpotrivă, strădania neîncetată a monahilor de a le descoperi celor din lume cât mai limpede felul în care Dumnezeu voieşte ca boala să li se facă pricină de smerire, pocăinţă, curăţire şi reaşezare pe făgaşul mântuitor al vieţii, deci izvor de tămăduire deplină a omului în fiinţa sa, aceasta rămâne totuşi cea mai însemnată lucrare jertfelnică pe care o poate săvârşi monahismul, întru adevărata îngrijire a lumii atât de bolnave de astăzi.

(Extrase din referatul susținut de Părintele Policarp Stoian cu ocazia Sinaxei Monahale a Arhiepiscopiei Sibiului din 23 noiembrie 2012)