Despre întemeierea în Dumnezeu și cunoașterea Lui

Părinte protosinghel, cât risc presupune alegerea monahismului ca mod de viaţă? Iubirea lui Dumnezeu este riscantă?

Tot ceea ce priveşte strădania omului de a „umbla în căile Domnului“ se vădeşte a fi în egală măsură nebunie, sminteală, pariu, deci risc covârşitor. Iar faptul acesta nu ţine doar de angajamentul monahal al vieţii creştine, ci de orice altă ipostază pe care este dispus să şi-o asume cel ce însetează după cunoaşterea şi trăirea harului Dumnezeului viu şi adevărat. Un asemenea om va fi nevoit să constate că are în fiecare clipă absolut totul de pierdut şi nici o garanţie că va câştiga ceva, că este chemat să facă, în consecinţă, o abisală echilibristică deasupra unui „hău“ fiinţial care îl primejduieşte la tot pasul. Însă tocmai dramatismul acestei realităţi este cel mai susceptibil să genereze smerenie lăuntrică, întregită de conştiinţa dependenţei de harul lui Dumnezeu şi a nevoii unei ancorări desăvârşite în „gândul lui Hristos“ privitor la orice fel de proiect, hotărâre sau plan pe care omul tinde să le confere vieţii sale duhovniceşti. Cu alte cuvinte, numai aşa apare fermentul cel mai fecund al dialogului cu Dumnezeu, mijlocit de rugăciune.

Practic, cu cât încrederea în sine, conştiinţa propriei aptitudini de a gestiona o sumă de provocări existenţiale ignorând harul şi voia lui Dumnezeu se năruie mai apăsat, omul devine martorul unor minuni săvârşite cu atâta delicateţe asupra vieţii sale de către Hristos, încât nu-i va mai rămâne decât suspinul de recunoştinţă infinită, întemeiat pe sentimentul propriei nevrednicii. Acesta este cel mai fericit scenariu posibil, şi totodată marea miză a lui Dumnezeu vizavi de imensul pariu, de marele risc, de înfricoşătoarea nebunie la care se înhamă omul dornic să nu mai fie „din lumea aceasta“, ci să se osebească de ea, devenind „al lui Hristos“, indiferent pe ce cale slujitoare – monahală sau nu.

Cum aţi ajuns să descoperiţi că monahismul este chiar calea dumneavoastră de urmat în viaţă?

Privind lucrurile retrospectiv, nimic nu mă îndreptăţeşte să pretind că ar fi existat la un moment dat în viaţa mea un punct uşor de desluşit care să fi tranşat crucial lucrurile către ideea extrem de clară că monahismul se potriveşte cel mai bine modului meu de a-L trăi pe Dumnezeu. Altfel spus, drumul meu către călugărie nu comportă nici un fel de similitudini cu drumul Sfântului Apostol Pavel către Damasc. Nu am experiat o revelaţie anume, nu a existat un „declic“ care să reprezinte punctul de cotitură indiscutabil către decizia de a mă dărui vieţii călugăreşti. Aş fi tentat mai degrabă să spun că deznodământul acesta a survenit la capătul a câţiva ani buni de „coacere la foc mic“, de dumirire temeinică, de limpezire cu sine, aşa încât momentul împlinirii acestui pas nu a făcut decât să consfinţească o succesiune de prefaceri care m-au dus, într-un firesc senin şi liniştit, către simţământul că drumul vieţii monahale s-ar potrivi structurii mele sufleteşti. În această privinţă, mintea nu rămăsese nici o clipă nebântuită de îndoieli şi descumpăniri, însă, la nivelul inimii (adică exact acolo unde se cer tranşate, în fond, marile dileme lăuntrice), orice ezitare părea de nejustificat.

Teologia, o harismă dată celui care-L trăieşte pe Hristos

Având în vedere că aţi făcut la început studii care nu aveau legătură directă cu teologia, ce rol acordaţi studiului teologic în viaţa monahală? Dar rugăciunii? Ar trebui să prevaleze vreuna?

Voi rememora, inevitabil, faptul că Facultatea de Filosofie a universităţii bucureştene furniza, cel puţin în anii 2000 (ai absolvirii mele), prilejuri de întâlnire cu texte biblice şi patristice fundamentale. De altminteri, nu lipseau complet nici cursurile a căror abordare tematică să prezinte interes real pentru teologie. Revenind însă la locul pe care ar trebui să-l ocupe studiul teologic în viaţa unui călugăr, cel mai profitabil este – ca de fiecare dată – să pornim de la perspectiva Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, potrivit căreia teolog este omul care vorbeşte efectiv cu Dumnezeu şi care ştie să-şi plece urechile duhovniceşti la glasul tainic al Domnului. Natural este ca teologia să fie tocmai în acest sens una dintre harismele pe care Duhul Sfânt le dăruieşte vieţii noastre ca urmare a dispoziţiei de a-L trăi pe Hristos cu adevărat. Astfel, esenţa conţinutului acestei harisme se va referi mai ales la capacitatea de a pătrunde tainele vieţii lui Dumnezeu, ale lucrării Lui în viaţa noastră şi în creaţia întreagă. Restul sunt biete note de subsol care nu legitimează pe nimeni ca teolog, dacă ne păstrăm în coordonatele gândirii patristice.

Indiferent cât de autentică sau nu, biografia convenţională a Mariei Egipteanca este inclusiv expresia stăruinţei inepuizabile a Bisericii de a sublinia în orice formă însemnătatea mesajului că întemeierea adevăratei cunoaşteri de Dumnezeu nu se poate face în primul rând pe studiul scolastic propriu-zis, pe efortul vizând cu stricteţe o achiziţie pur intelectuală, fie ea şi de maximă rigoare sau rafinament „academic“, ci cu precădere pe asceza de fiecare zi a luptei cu patimile care obturează discernământul duhovnicesc şi expun la riscul unei nevoinţe şi teologii fundamental eretice, chiar dacă adesea fascinante.

Sigur că toate acestea nu sunt de natură să arunce într-o notă depreciativă ori bagatelizantă studiul teologic şcolăresc. Dimpotrivă, preocuparea pentru împrospătarea şi îmbunătăţirea acestui act în unităţile învăţământui de profil este cu atât mai stringentă actualmente, în contextul atât de precarei familiarizări a pleromei Bisericii cu propria ei teologie.

La fel de adevărat este, în acelaşi timp, că riscul insistenţei călugărului pe ideea accesării cu orice preţ a învăţământului teologic în forma sa academică nu trebuie exclus din calcul. Experienţa arată că nu au fost puţine cazurile de monahi care au optat pentru seminarul sau facultatea de teologie din raţiuni îndoielnice, precum inadaptarea la mediul şi exigenţele propriei mănăstiri sau calculul pragmatic întreţinut de obsesia carierismului eclesial. În plus, este de reflectat şi asupra pleiadei de monahi care, făcând acest pas cu bună-credinţă şi râvnitoare căutări, au sfârşit prin a ceda presiunilor la care-i supunea constant specificul unui mediu eminamente viciat, precum cel al lumii cu care interacţionau pe parcursul desfăşurării studiilor teologice, asumate la o vârstă duhovnicească evident premtură.

Iată aspecte dramatice pe care nu-şi pot îngădui să le subevalueze nici episcopul, nici stareţul, nici duhovnicul, nici profesorul de teologie care susţin sau girează opţiunea unui monah pentru învăţământul teologic.

Nu accederea la o sumă de cunoştinţe abstracte ne poate schimba viaţa

Dmitri, fratele cel mai mare dintre cei trei Karamazovi, spune că Dumnezeu se cunoaşte cu inima, nu cu raţiunea. Sunteţi de acord cu aceasta?

Scriptura însăşi pledează în multe rânduri pentru faptul că Dumnezeu poate şi trebuie să fie cunoscut mai degrabă cu inima, decât cu raţiunea. A nu se uita însă că ţinta noastră este să dobândim, prin harul lui Hristos, restaurarea propriei integrităţi fiinţiale tocmai prin ajungerea la starea de dinainte de căderea adamică, a re-armonizării minţii cu inima – înţelegând prin minte acel nous despre care teologia Bisericii învaţă că reprezintă centrul duhovnicesc al omului. Rugăciunea însăşi, cu atât mai mult rugăciunea lui Iisus, cultivată permanent în viaţa noastră, este pecetea maximală a efortului contopirii minţii cu inima (de unde şi subnumirea de rugăciunea minţii în inimă), vindecând prin Taina Pocăinţei toate rănile duhovniceşti care au generat felurite scindări şi schizofrenii ale împreună-funcţionării amândurora.

Prin urmare, teologia rugăciunii, inclusiv ca instrument al reaşezării minţii în inimă prin harul Duhului Sfânt, este cea în slujba căreia se cuvine să punem şi studiul teologic academic. Unica miză reală a teologhisirii o constituie împărtăşirea personală din viaţa lui Hristos, nicidecum accederea la o sumă de cunoştinţe abstracte, care nu l-ar distinge pe teolog de aderentul la orice formă de sistem filosofic sau doctrinar.

Cum pot oamenii autosuficienţi să se apropie de Dumnezeu? Sau se pot apropia ei de Dumnezeu?

În definitiv, autosuficienţa este singurul obstacol posibil în calea cunoaşterii lui Dumnezeu. Hristos nu se poticneşte în lumea aceasta de absolut nimic pentru a ne „vâna“ către Sine, a cocheta cu noi în maniere uneori într-atât de complicate şi de învăluitoare, pe cât suntem noi înşine de ezitanţi sau de complicaţi; El nu se stinghereşte de absolut nici un handicap al nostru duhovnicesc, în a presăra permanent viaţa noastră cu jaloane care să ne readucă în matca firească a urmării vocaţiei pe care a aşezat-o fiinţial în noi şi care ţine de perspectiva veşniciei, în afară de acest colosal şi insurmontabil impediment care este suficienţa noastră de sine. Omul suficient sieşi nu poate manifesta dispoziţia către un dialog, pentru că nu este deocamdată nici măcar conştient că are nevoie de un dialog cu Dumnezeu.

Şi este în firea Dumnezeului iubirii, Care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa ca persoane libere, a căror libertate nu o agresează în nici un fel, să urmeze voia omului de a trăi autonom, emancipat, ca unul suficient şieşi, ca unul care nu-şi doreşte aşadar nici un fel de contact, de intimitate, de relaţionare personală cu Creatorul său. Nevrerea omului de a-L lăsa pe Dumnezeu să lucreze proniator în viaţa lui este tragicul element care, determinându-L pe Dumnezeu să se plece smerit în a face voia omului autosuficient, deschide porţi generoase unui întreg iad sufletesc, pasibil oricând de înveşnicire.

Suferinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu

Credeţi, de aceea, că mai ales în lumea contemporană, doar prin suferinţă ajungi să-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu?

Cheia cunoaşterii lui Dumnezeu, apropo de tema suferinţei, ţine practic de modul în care înţelegi să-ţi asumi această suferinţă.

Astfel, dacă suferinţa devine prilejul binecuvântat de a ne nărui întreg sistemul de iluzii despre viaţa aceasta; dacă suferinţa ne deschide către problematizări serioase în legătură cu rosturile şi noimele infinit mai adânci ale acestei dimensiuni a realităţii pe care o experimentăm pasager în viaţa pământească, dacă suferinţa ne înlesneşte o deschidere mult mai cuprinzătoare faţă de suferinţa celorlalţi şi o participare mult mai angajantă duhovniceşte la suferinţa Domnului pentru starea căzută a întregului neam omenesc; dacă suferinţa ne limpezeşte înţelegerea marilor abdicări existenţiale care ne-au traumatizat sufletul până la a face posibilă tocmai suferinţa însăşi; în fine, dacă suferinţa începe să devină imboldul împreună-vorbirii noastre cu Dumnezeu despre ceea ce aşteaptă El să ne însuşim mântuitor din lecţia dinamicii propriei căderi; atunci, în oricare din aceste scenarii (şi ar fi preferabil ca toate acestea să fie comasate în experienţa pe care o traversăm), suferinţa ne poate apropia imens de Dumnezeu, pe fondul redescoperirii temeiurilor pentru care El ne-a făcut în virtutea şi în perspectiva veşniciei.

Dar, în afara unor asemenea posibile scenarii, suferinţa riscă să rămână inertă, stearpă, întunecată, ducătoare mai degrabă către blazare, resemnare, deznădejde, răzvrătire. În scurt, către implacabilă moarte duhovnicească.

(Extrase din interviul acordat Ziarului Lumina de către Părintele Policarp Stoian, la 31 august 2014)

Copyright © 2017 Mănăstirea Bran