Despre libertatea duhului

– Părinte, ce socotiţi important să ne spuneţi despre libertate?

– În marea Sa dragoste, Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, deci posesor al tuturor trăsăturilor Persoanei, între care şi libertatea absolută. Trebuie subliniat însă faptul că vorbim aici de libertatea absolută a omului în sfera moralităţii – mai concret, a libertăţii de opţiune între bine şi rău. Dacă discutăm despre libertatea ontologică, aceasta îi este inaccesibilă prin propriile puteri, pentru că omul nu are determinare de sine. Fiind făptură creată, nu se poate spune despre om ceea ce se poate spune despre Dumnezeu, că esenţa sa conţine în sine şi existenţa, sau că nu poate fi gândit ca neexistând. Omul nu se poate caracteriza pe sine aşa cum o face Dumnezeu: Eu sunt Cel ce suntIeş. 3:14. Existenţa omului îşi are izvorul în Dumnezeu.

– Şi numai lipindu-se de acest Izvor poate „să fie”.

– În măsura în care păstrează această legătură cu Izvorul vieţii şi implicit al libertăţii sale, se poate bucura de libertatea harului lui Dumnezeu şi poate deveni un om al libertăţii duhului, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: Dumnezeu este Duh, iar acolo unde este Duhul Domnului, este libertate cf. 2 Cor. 3:17.

Să nu uităm că întâia expresie a căderii protopărinţilor noştri din Eden a fost gustarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Atâta vreme cât trăia într-o legătură nemijlocită, vie, neviciată de absolut nimic cu Dumnezeul Cel Viu, săvârşirea răului îi era, ontologic, cu neputinţă omului. Însă din momentul în care omul optează pentru un mod de viaţă autonom în raport cu Dumnezeu, adică rupt tocmai de Sursa începutului şi veşniciei sale, imediat apare dilema opţiunii bine-rău, cu toate consecinţele ei în viaţa concretă şi cu toate repercusiunile asupra fiinţei umane înseşi.

Dimpotrivă, o dată ce redobândeşte părtăşia la plinătatea libertăţii fiilor lui Dumnezeu prin improprierea harului Sfântului Duh, omul se plasează automat deasupra prescripţiilor morale convenţionale, dincolo de bine şi de rău, întrucât comuniunea deplină cu Izvorul Vieţii şi al Binelui îl împiedică, prin natura ei, să mai săvârşească răul. Practic, în acea stare, omul ajunge să spună, la fel ca Sfântul Apostol Pavel: Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine Gal 2:20.

– Cum este posibil ca unii oameni să aleagă iadul? Şi am putea să ne referim aici chiar la cei care sunt în Biserică, cei care au o viaţă aparent corectă, se străduiesc să se spovedească, să se împărtăşească şi totuşi această viaţă a lor nu este un garant pentru Rai. Unde greşim de nu suntem toţi conectaţi la Izvorul Vieţii, Izvorul Existenţei, al Fiinţei?

– Acelaşi Pavel ne limpezeşte: Luaţi seama să nu folosiţi libertatea voastră spre a sluji trupului Gal. 5:13. Pentru că Dumnezeu ne lasă nealterată libertatea de a ne înrobi legilor stricăciunii şi morţii, gustând prin aceasta iadul. În mod paradoxal, iadul este tocmai expresia dorinţei iubitoare a lui Dumnezeu ca omul să aibă întreaga libertate morală de a refuza participarea la Izvorul existenţei sale şi, deci la libertatea ontologică a fiilor lui Dumnezeu. Într-atât Se smereşte Hristos în dragostea Sa nebună pentru om, încât îşi constrânge într-un anume sens propria atotputernicie: Se înfrânează de la a-l mântui pe om cu de-a sila şi a-l degrada astfel prin lezarea libertăţii de a spune NU. Iată de ce dorinţa iubitoare şi smerită a lui Dumnezeu de a face voia omului întru toate este cea care ne lasă tuturor la îndemână varianta de a alege iadul.

Referindu-ne acum – aşa cum sugeraţi – strict la cei care sunt deja în Biserică, ar trebui să ţinem seama de existenţa mai multor vârste duhovniceşti. Există întâi o vârstă a dinţilor de lapte cf.1Cor.3:2,  când omul se raportează la Dumnezeu într-o manieră care ţine de sfera acelei atât de riscante „corectitudini politice” faţă de literă, lege şi canon. Altfel spus, încercarea lui de a trăi corect în Biserică vine dintr-o subconştientă nevoie de se şti îndreptăţit din fapte, legitimat înaintea lui Dumnezeu prin respectarea unui set de norme precise care-l pun la adăpost de mânia resentimentară a Tatălui sadic şi grabnic răsplătitor. Acest tip de mentalitate, eretică în esenţă, reuşeşte totuşi să-l mobilizeze pe omul robit înţelesurilor celor slabe (Gal. 4:3)  prin frica de iad, care întemeiază un anumit fel de relaţie mercantilă cu Dumnezeu.

– „Eu sunt băiat bun şi Tu să mă mântuieşti, că uite ce frumos mă port.”

– Exact. Un alt posibil mobil, la fel de nesănătos pentru viaţa duhovnicească, îl reprezintă efortul de a-ţi satisface orgoliul exacerbat tocmai ca urmare a respectării legii, practic a unor criterii prin care să-ţi afirmi superioritatea faţă de alţii care nu întrunesc nici măcar acele criterii – cel puţin pentru moment. O asemenea conştiinţă îţi procură satisfacţia „spirituală” de a te şti mai „în siguranţă” decât alţii în perspectiva veşniciei, ceea ce te linişteşte psihologic, te protejează de angoase şi deznădejdi, cultivându-ţi – fie şi în forme extrem de subtile câteodată – optimismul facil al părerii de sine.

– Dar acesta nu este creştinism.

– Este o înşelare deplină. E calea acelora care fac abstracţie de toate accentele puse de Evanghelie pe personalismul mântuirii, pe comuniunea în care suntem chemaţi să ne lucrăm mântuirea, purtându-ne sarcinile unii altora, în toate sensurile cu putinţă – şi plinind astfel legea lui Hristos, prin aceea că ajungem să trăim întreaga omenire ca pe un singur om, să facem experienţa de-o-fiinţimii noastre, încât poverile, problemele, neputinţele, păcatele celorlalţi să fie simţite ca şi ale noastre, iar ele să constituie totdeauna obiect de frământare, de strădanie spre într-ajutorare şi mai ales de rugăciune pentru toţi.

Este tocmai invitaţia pe care o actualizează în contemporaneitate Sfântul Siluan Athonitul, şi asupra căreia stăruie atât de mult Părintele Sofronie Saharov, de a ne lărgi inimile în Duhul lui Dumnezeu până la a ajunge să trăim întregul Adam – înţeles ca plinătate a celor născuţi în trecut, aflători în prezent sau chiar încă nenăscuţi, care vor urma de-a lungul veacurilor – ca pe noi înşine. Ceea ce, fireşte, întemeiază şi una dintre strădaniile ascetice indispensabile ale vieţii duhovniceşti, anume rugăciunea de toată vremea pentru lumea întreagă.

Există apoi vârsta dinţilor de carne  cf. 1 Cor. 3:2 în sens duhovnicesc, sau vârsta „înrobirii” de către libertatea harului lui Dumnezeu. Aceasta este vârsta în care toate coordonatele moralităţii dispar ca motivaţie a făptuirii noastre creştineşti.

– Rămâne însă…?

– Rămân însă setea şi foamea la fel de fierbinţi de a deveni una cu Dumnezeu, prin aceea că le făptuim pe toate în chipul în care ne-au fost pilduite de făptuirea lui Hristos pe pământ. Însăşi Sfânta Scriptură ne spune în atât de multe locuri că dovada cea mai convingătoare a iubirii noastre faţă de Dumnezeu este plinirea poruncilor. Şi, cum scopul plinirii poruncilor este să ajungem la unirea cu Dumnezeu, aceasta temeluieşte, de fapt, „moralitatea creştină”.

Ca şi creştini, nu ne asumăm principiile reci şi sterpe ale unei etici arbitrare şi subiective, nu facem filantropie şi caritate de dragul filantropiei şi carităţii, ci punem în lucrare la modul cel mai evident dispoziţia noastră lăuntrică de a deveni fii ai lui Dumnezeu prin faptul că urmăm lui Hristos pe de-a-ntregul, în toate faptele noastre, inclusiv cele care privesc raportarea faţă de semenii noştri până la ultimele consecinţe.

Iată, aşadar, că există cel puţin câteva cazuri particulare în care viaţa noastră duhovnicească, deşi aparent „corectă politic”, este una alterată, alienată, care nu rodeşte niciodată în duhul lui Dumnezeu. Şi probabil că am putea desluşi cauza ei principală exact acolo unde o depistase Părintele Sofronie, atunci când spunea că „omul păcătuieşte de obicei pentru că este prigonit de necunoaştere”. Adică, s-a îngroşat şi opacizat duhovniceşte într-o asemenea măsură încât nu mai ia act de mecanismele intime prin care răul i se insinuează în suflet,  devenindu-i cu timpul a doua natură. De aceea va şi încerca să-şi găsească o îndreptăţire în răul pe care îl săvârşeşte, punându-şi uneori în mişcare un întreg aparat raţional pentru a-şi justifica faptele rele, asociindu-le cu anumite posibile consecinţe bune, care să derive din ceea ce, în principiu, este evident rău.

– O spuneţi ca duhovnic? Aţi văzut lucrul ăsta în momentul în care spovedeaţi oamenii şi vedeaţi anumite justificări pentru patimile care îi înrobeau? Adică suntem legaţi de patimile noastre atâta vreme cât le îndreptăţim prin ceva?

Nu e nevoie să spun asta în calitate neapărat de duhovnic, este suficient să fac apel la propria-mi experienţă, cum şi obişnuiau să procedeze dintotdeauna creştinii, în deplină consecvenţă cu Sfântul Apostol Pavel, care, analizându-se, a încercat un oarecare gust amar constatând că, deşi ar vrea să săvârşească totdeauna binele, i se împotriveşte în trup o altă lege, care îl trage spre păcatul pe care nu-l doreşte Rom. 7:19,23. Deşi la Pavel nu se punea problema îndreptăţirii, reţinem totuşi că schizofrenia aceasta este una dintre consecinţele Căderii – iar gestionarea acestei schizofrenii cu îndrăzneala deplinei asumări ţine de strădania luptei ascetice cu omul cel vechi (Ef. 4:22) al păcatului.

– Să luăm un caz concret: cineva are o patimă, o urăşte (suntem pe versetul Sfântului Pavel), se luptă cu ea, să spunem, de ani de zile (avem şi pilda Sfântului Siluan, care s-a luptat cu mândria 15 ani) – ce e de făcut în situaţia asta?

– Sfinţii Părinţi conglăsuiesc în a evidenţia că este omenesc să cazi, demonic în schimb este să nu mai vrei să te ridici. Lupta până la sânge este soluţia pe care ne-o propune Sfânta Scriptură. Acest până la sânge Evr. 12:4 presupune stăruinţă şi în asumare, şi în mărturisire, şi în rugăciunea pentru vindecare.

– Şi nădejde, probabil…

– Şi nădejdea că Dumnezeu, văzând această perseverenţă a ta în luptă, până la urmă fie te va izbăvi deplin de patima cu care încă mai ai de lucru, fie, dacă nu te va mai izbăvi poate niciodată deplin, atunci, odată cu despărţirea de trupul morţii acesteia, cum îl numea Apostolul, îţi va socoti această sinceră şi statornică luptă cu neputinţa ta – mucenicie fără de sânge, deci faptă mântuitoare.

– Aşadar, să nu deznădăjduim, pentru că efortul nostru, cumva, tot ne este socotit.

– În perspectiva veşniciei, orice luptă cu orice patimă este aducătoare de rod, de folos, de mântuire – cu condiţia să nu cădem în ispita de a ceda la un moment dat definitiv. O luptă până la sânge poate deschide cândva larg porţile libertăţii desăvârşite, în sensul abolirii robiei faţă de propriile noastre patimi. De aceea, un existenţialist precum Søren Kierkegaard spunea în chip extraordinar că, până la urmă, „contrariul păcatului nu este virtutea, ci contrariul păcatului este libertatea”.

– Să ne întoarcem la Părintele Sofronie, care a spus un cuvânt ce ar trebui să pună pe gânduri mulţi dintre creştinii zilelor noastre. V-aş ruga să comentaţi acest cuvânt: „Numai ceea ce este împlinit în duhul libertăţii are valoare veşnică”.

– S-ar cuveni ca acest cuvânt să fie de natură să lumineze, o dată pentru totdeauna, coordonatele relaţiei personale dintre duhovnic şi ucenic, de pildă. Sau cele ale raportării la canoanele Bisericii. Să nu uităm că nu omul este făcut pentru canon, ci canonul pentru învierea omului din moartea păcatului. Să nu uitam că litera ucide, şi duhul dă viaţă 2 Cor 3:6. Să nu uităm că Pidalionul însuşi, această culegere de canoane apostolice, sinodale şi ale Sfinţilor Părinţi, este plin de prescripţii fără echivoc în sensul puterii, libertăţii, chiar responsa­bi­lităţii neapărate pe care trebuie să o aibă duhovnicul în a chivernisi canoanele în aşa fel încât ele să nu fie uci­gă­toare, ci învietoare pentru ucenicii lor duhovniceşti. În momentul în care canonul devine motorul, cauza respectării de către mine a unor reguli de vieţuire religioasă, fireşte că e foarte greu că el să capete valoare în perspectiva veşniciei, tocmai pentru că din strădania mea lipseşte ingredientul ei de bază, pe care îl accentuează Părintele Sofronie, şi anume, săvârşirea tuturor aces­tora în duhul libertăţii de către fiul duhovnicesc.

– Sunteţi mai degrabă pentru o aplicare a canoanelor în funcţie de fiecare persoană în parte? Îmi vine acum în minte Sfânta Maria Egipteanca: noi nu ştim exact ce canon a primit, dar ştim că s-a împărtăşit imediat după prima ei spovedanie…

– În orice caz, ştim cu certitudine că duhovnicul ei s-a sustras tuturor prejudecăţilor legaliste privind modul de „administrare” a Sfintei Împărtăşanii.

– Deci ea fiind o excepţie.

– N-avem nici un motiv să bănuim că era o excepţie. Putem conchide mai degrabă că, pe vremea aceea, povăţuitorii care aveau harisma părinţeniei duhovniceşti într-o mult mai mare măsură decât o avem noi astăzi, şi-o exercitau cu desăvârşit discernământ şi se păzeau în cel mai înalt grad de idolatrizarea canonului. În sensul că încercau la tot pasul să raporteze orice canon la contextul întregii vieţi lăuntrice a fiecărui fiu duhovnicesc în parte, pentru că, în definitiv, păcatul nu poate fi evaluat prin recurs la nişte criterii fixe.

Ne ajută să aprofundăm această temă până şi etimologiile. Sensul păcatului, de „ratare a ţintei”, ar trebui să ne dea de gândit asupra faptului că păcat este orice lucru care ne face să alunecăm de pe calea libertăţii fiilor lui Dumnezeu, deci să eşuăm intr-un mod de existenţă contrar propriei noastre naturi.

Prin urmare, orice act omenesc poate fi sau nu diagnosticat drept păcat, după ce în prealabil s-au avut în vedere intenţiile din spatele lui, consecinţele pe care le-a produs, gradul în care s-au manifestat aceste consecinţe, impactul lor asupra altor semeni…

– …Dacă luăm tot cazul Sfintei Maria Egipteanca, nu are deloc circumstanţe atenuante, din punctul ăsta de vedere.

– Perfect adevărat, însă un element hotărâtor, de care duhovnicul nu-şi poate permite „luxul” duhovnicesc să nu ţină seama, este starea lăuntrică a fiului duhovnicesc la scaunul spovedaniei în care-şi mărturiseşte păcatul respectiv. Dacă asumarea acelui păcat este una sinceră şi curajoasă, dacă fiul duhovnicesc îşi vădește păcatul înaintea Domnului întru deplină cunoştinţă şi întru deplină hotărâre de a se lupta mai departe cu el până la sânge, se plineşte cu omul respectiv cuvântul Sfântului Proroc David, pe care îl auzim de fiecare dată când rostim Psalmul 50, dar asupra căruia n-am zăbovit poate niciodată într-o problematizare ceva mai adâncă: Iată, adevărul ai iubit, [drept urmare] cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie Ps. 50:7. Cred că n-am greşi spunând că Hristos este mai cu seamă sensibil faţă de iubirea de adevăr, faţă de dispoziţia lăuntrică spre neascundere a propriului păcat în fiecare dintre noi.

Se confirmă lucrul acesta, de pildă, cu femeia samari­neancă de la fântâna lui Iacov Io. 4:5-39, care, într-un anumit moment al sublimului „duel” verbal pe care-l are cu Hristos, este atinsă în punctul ei cel mai sensibil: situaţia matrimonială (Mergi şi cheamă pe bărbatul tău! – In. 4:16). Şi nu se ascunde în spatele pretenţiei că ar fi jignită de această atitudine, nu încearcă nici să se îndreptăţească evocând eventuale maniere de comportament nepotrivite ale bărbaţilor ei precedenţi, care au constrâns-o să încerce şi cu alţi bărbaţi…

– Nu se îndreptăţeşte în niciun fel.

– Nu se justifică pe sine, este sinceră până la capăt (Doamne, nu am bărbat! – In. 4:17), într-o spontaneitate care-L înduioşează pe Hristos, determinându-L să I se reveleze mult mai abrupt decât o făcuse uneori chiar şi în faţa Sfin­ţilor Săi Ucenici şi Apostoli: ca Mesia Care Se cheamă Hristos – In. 5:25.

Este apoi cazul tâlharului de pe cruce, care are singurul merit de a fi fost un iubitor de adevăr, asumându-şi sincer păcatul pentru care pătimea, spunând celuilalt tâlhar: Nu te temi de Dumnezeu? Noi pe drept pătimim, Acesta însă n-a făcut niciun rău. Şi, imediat după mărturisire, manifestarea credinţei în Hristos, prin rugă­min­tea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta Lc. 23:40-42. Exemple scripturistice similare ar putea fi aduse cu generozitate.

Revenind, a fost fără îndoială şi cazul Mariei Egipteanca – şi cred că acesta a constituit criteriul de bază pe seama căruia a fost împărtăşită. Iar dovada că duhovnicul ei lucrase cu discernământ duhovnicesc a fost tocmai vieţui­rea ulterioară a sfintei: una de aspră asceză, îmbrăcând forme din cele mai austere, care aveau să stârnească uimirea experimentaţilor sihaştri din pustia Ior­da­nului.

Şi poate nu este întâmplătoare nici măcar această simetrie între cei 17 ani pe care sfânta îi petrecuse în cetatea Alexandriei ca femeie uşoară, şi cei 17 ani în care a trebuit să se lupte apoi cumplit în pustie cu patima desfrânării, mergând până la a-şi smulge hainele de pe ea, a se lăsa înţepată de spini, a se tăvăli pe jos – pentru că aceasta era măsura în care patima hrănită atât de mult timp îşi dobândise drepturi în trupul ei şi îşi făcea simţite astfel ecourile. Crucea pe care trebuie să ne-o asumăm, înţeleasă ca luptă împotriva omului cel vechi al patimilor şi poftelor din noi, este cu atât mai greu de purtat cu cât înainte-vreme lăsasem diverse feluri de păcate să ne robească tot mai mult.

Lucrurile permit aici o comparaţie cu dependenţa de alcool sau de droguri. Cu cât cineva avansează spre cote din ce în ce mai critice ale acestei dependenţe, cu atât procesul ulterior de dezalcoolizare sau de dezintoxicare în clinici specializate este mai dramatic şi mai greu de suportat. Acelaşi fenomen se manifestă şi în greutatea crucii pe care trebuie să o ducem cei care am lăsat păcate mari să se înrădăcineze în sufletul, mintea sau trupul nostru. Este tributul pe  care-l avem de plătit propriilor neatenţii din trecut, nicidecum expresia vreunei dreptăţi răzbunătoare a lui Dumnezeu, Care cere o „răscumpărare” adaptată la gravitatea păcatelor pe care le-am săvârşit.

– În cazul Sfintei Maria Egipteanca, frumos este și faptul că ea nu primeşte un canon de la duhovnic, ci şi-l asumă singură. Şi îşi asumă un canon mult mai mare decât i l-ar fi putut da orice duhovnic normal. Asta mi s-a părut minunat. Pentru că ea putea să zică: m-am spovedit, m-am împărtăşit, pot să duc o viaţă de creştin normal. Dragostea ei a fost însă peste, peste măsură…

– Accentul cade într-adevăr pe dragostea de Dumnezeu, care alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa – 1 In, 4:18. Duhovnicul se adevereşte pe sine ca părinte prin darul de a naşte în fiii săi tocmai această iubire fierbinte ce devine imboldul unor nevoinţe ascetice asumate în afara oricărei constrângeri. Sfântul Pavel sublinia încă de acum două milenii că Biserica nu duce lipsă de pedagogi în Hristos – şi să nu uităm că accepţiunea termenului de „pedagog” în Antichitate evidenţia acea latură a instrucţiei prin verificare, inspectare, supervizare continuă şi meticuloasă – aceştia pot fi găsiţi cu  zecile de mii (1 Cor. 4:15). Totuşi, nu aveţi mulţi părinţi, adaugă Apostolul, cu trimitere la acei păstrători ai harismei duhovniciei care nu se manifestă faţă de ucenici ca nişte grosieri directori de conştiinţă, formatori intransigenţi de opinie, mentori sentenţioşi emiţând „reţete” unilaterale şi inflexibile, după eterne şi universale calapoade. Dimpotrivă, având totdeauna gândul smerit şi iubitor al lui Hristos, ei nasc prin Evanghelie pe omul duhovnicesc părtaş la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu, capabil – precum Cuvioasa Maria  Egipteanca – să le judece pe toate, fără ca cineva să-l mai judece, întrucât dragostea de Hristos şi de semeni i-a devenit lege, inaccesibilă omului firesc care  nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte (1 Cor. 2:14).

(Extrase din interviul acordat de Părintele Policarp Stoian revistei Familia Ortodoxă în numărul său din august 2012)

Copyright © 2017 Mănăstirea Bran