Situaţia generală de astăzi îi obligă pe mulţi tineri căsătoriţi să constate cu îngrijorare că nu mai găsesc timp fizic nici pentru o comunicare autentică între ei, nici pentru educarea copiilor lor. Omul contemporan se lasă sufocat de goana după profit financiar rapid şi cu orice preţ, una dintre consecinţe fiind lungirea programului de lucru la serviciu pînă la a nu mai rămâne vreme aproape deloc pentru viaţa reală de familie. Devine astfel tot mai greu să acorzi atenţia cuvenită copiilor tăi, în condiţiile în care pleci extrem de devreme spre locul de muncă şi revii la o oră foarte târzie în căminul familial, epuizat din toate punctele de vedere.

Dacă înţelegi să îţi iei în serios datoria creştină de părinte adevărat şi să porţi crucea îngrijirii jertfelnice de copiii tăi, atunci nu te vei da nicio zi înapoi de la sacrificiul acesta: odată întors acasă, în loc să alegi soluţia nepăsătoare de a mânca ceva la repezeală, de a te aşterne apoi moleşit în faţa televizorului, după care să te culci cât mai repede pentru a o lua de la capăt în următoarea zi, te vei lupta să găseşti neapărat răgazul pentru a sta de vorbă cu copiii, a-i îmbrăţişa, a-i săruta, a le împărtăşi bucuriile şi necazurile zilei, a te plimba alături de ei, a le pune la inimă impresii şi lecturi personale, a-i întreba dacă au înţeles ce li s-a predat la şcoală, dacă şi-au făcut lecţiile, dacă le-au mai rămas probleme de rezolvat pentru zilele următoare şi au nevoie de ajutor, apoi a le răspunde pe îndelete la toate întrebările şi nedumeririle pe care le au, a te ruga alături de ei, a te ruga pentru ei în general, ş.a.m.d.

Fireşte că, pentru un om care nu trăieşte permanent preocuparea de a fi creştin adevărat şi părinte adevărat, este mult mai atrăgător să-şi petreacă timpul de după serviciul zilnic la şpriţuri, saloane de înfrumuseţare, partide de table, telenovele, meciuri de fotbal, cafele, bârfe nesfârşite etc., în loc să-şi asume în primul rând datoriile familiale faţă de copii. Chiar şi în interiorul casei,  e  mai comod pentru un asemenea fals creştin şi fals părinte să-şi lase copilul cu orele în faţa calculatorului sau a televizorului, pentru ca acesta, absorbit complet întocmai ca un drogat, să nu-şi mai „deranjeze” mama sau tata cu întrebări, solicitări, rugăminţi şi alte „mofturi”.

În asemenea condiţii, părinţii nu trebuie să se mire de faptul că îşi văd copiii scăpaţi de sub control încă de la vârste fragede. Ceea ce îl cucereşte pe copil este să se simtă asumat, înţeles, înconjurat cu grijă şi atenţie. Dacă părinţii nu-i răspund acestei aşteptări, el se va înstrăina tot mai mult şi va căuta porţi de evadare către zone care îl vor îndepărta din ce în ce mai grav de familie: „găşti” de tineri la fel de frustraţi ca şi el de nepăsarea părinţilor, cluburi de noapte, reţele de socializare pe internet, consum de stupefiante şi pornografie, sexualitate precoce sau deviantă, adoptarea unui limbaj şi a unui mod de a se îmbrăca din cele mai vulgare, etc. Toate acestea sunt ecourile dezinteresului părinţilor faţă de educarea propriilor copii. Aici e foarte important să nu se rateze startul: dacă părintele nu se preocupă zilnic de cultivarea copilaşului său în primii ani ai vieţii lui, ulterior nepăsarea aceasta va fi foarte greu de recuperat.

Părintele trebuie să se asigure că el – şi nimeni altcineva – este formatorul copilului, prin faptul că îi stă cât mai des în preajmă, îl strânge în braţe, îl sărută, îl învaţă să mănânce, să păşească, să se îmbrace, să vorbească, să se roage, îi răspunde la mulţimea de întrebări diverse ale copilăriei, se joacă împreună cu el ş.a.m.d. Astfel capătă asupra copilului adevărata autoritate a iubirii şi experienţei. Tot aceasta este şi singura etapă când părintele poate folosi eventuale corecții fizice minore, atunci când copilul nu se lasă cucerit doar de explicaţii blânde şi rugăminţi delicate. Atenţie, însă: asemenea mijloace punitive trebuie aplicate cu imens discernământ şi nobleţe sufletească. Dacă părinţii îşi ating copilul cu vergeaua la modul pătimaş şi mânios, nu atât în virtutea unei pedagogii a iubirii, ci dând mai degrabă frâu liber frustrării şi orgoliului rănit pur şi simplu pentru că nu sunt ascultaţi, atunci aceste patimi ale lor vor trezi imediat în copil patimi similare. În loc să fie îndreptat şi vindecat, copilul se va rupe tot mai mult de părinţi, trecând de la frică la ură şi dispreţ, căutând apoi tot mai multe căi de a-i minţi şi manipula.

În orice caz, chiar şi administrate cu gentileţe şi echilibru, asemenea metode nu pot funcţiona dincolo de pragul de 5-6 ani ai copilului. Dacă, până la această vârstă a lui, părinţii nu s-au îngrijit să-l cultive aşa cum se cuvine, în continuare nu mai pot miza decât pe diplomaţie, răbdare şi rugăciune. Vor trebui să-i lase libertatea de a descoperi singur cât de riscant pentru propriul bine este să nu-şi asculte părinţii şi ce consecinţe nefericite pentru el are ignorarea sfaturilor părinteşti. Este exact atitudinea pe care o aveau în vedere sfinţii contemporani ai Bisericii când spuneau că, în asemenea situaţii (când copilul a crescut deja rău fiindcă mama şi tata nu l-au educat creştineşte de mic) părinţii nu trebuie să-l sufoce vorbindu-i toată ziua despre Dumnezeu, ci să-i vorbească mai ales lui Dumnezeu despre copil. Cu alte cuvinte, părintele este dator să-şi asume cu smerenie şi pocăinţă consecinţele dezastruoase ale iresponsabilităţii sale familiale – practic desfigurarea morală a propriului copil, rugându-se lui Dumnezeu să vindece El în inima copilului rănile provocate de nesimţirea educaţională a părinţilor. Sigur că un asemenea fel de a înţelege lucrurile presupune ca părinţii să fi devenit ei înşişi întâi trăitori ai Evangheliei, dobândind gândul lui Hristos şi conştiinţa slujirii lui Dumnezeu inclusiv prin purtarea crucii de a se dedica jertfelnic vieţii de familie, pregătindu-şi copiii pentru a deveni oameni ai Duhului şi mădulare vii ale Împărăţiei celei veşnice.

Maturizarea în Hristos a părinţilor vine însă ca urmare a strădaniei lor zilnice de a-şi zidi viaţa de familie pe piatra cea tare a credinţei, prin rugăciune neîncetată, înfrânare a patimilor, mărturisire a păcatelor de îndată ce sunt săvârşite, adâncire în liturghie şi împărtăşire continuă cu Trupul şi Sângele Domnului. În orice alt fel, căsnicia se lipseşte pe sine de pecetea harului dumnezeiesc şi lasă loc tuturor primejdiilor care îl ameninţă pe omul hotărât să trăiască despărţit de Hristos şi să refuze de bună voie chemarea spre mântuire. Dacă nu Dumnezeu este centrul şi totodată liantul relaţiilor dintre membrii familiei, aceasta se va destrăma de orice conţinut esenţial, iar părinţilor nu le va rămâne decât să secere ce au semănat, căci orice pom se cunoaşte după roadele lui.

(Extrase din conferința O citadelă sub asediu – Familia creștină, susținută de Părintele Policarp Stoian în sala festivă a Librăriei Okian din Brașov, la 5 octombrie 2012)